În pantofi de mamă

Izolarea și doi copii mici

Pentru că în curând se fac două luni de când stăm în casă, m-am decis ca astăzi să scriu despre impactul izolării în viața mea.
Sunt două luni care au trecut extrem de repede, deși zilele par infinit de lungi. Zile pline, zile grele, zile bune, zile cu toane, zile cu fericire, zile cu dezamăgiri, zile de bucătărit, zile de curățenie, zile cu multă plictiseală și chef 0, zile cu activități, zile și zile.

Când ai 2 copii mici (să fiu exactă, Nicholas are 3 ani și 11 luni, iar David are aproape 8 luni) timpul devine ceva relativ. Când îi ai pe amândoi, în permanență, cu și lângă tine, orice plan făcut înainte își pierde orice contur.

Când l-am oprit pe Nicholas acasă, în toamnă, mi-am tot făcut planuri despre cum să îl țin ocupat în lunile de iarnă. În mare parte, planul inițial a dat roade, activitățile au avut loc, ieșirile afară s-au ținut în condiții absolut normale.
Însă nu mi-am închipuit o secundă că va trebui să prelungim statul acasă pe durată nedeterminată și nu oricum, ci între pereții unui apartament.

Cum viața nu este întotdeauna previzibilă și cum avem parte de surprize la tot pasul, unele plăcute, altele mai puțin plăcute, ne-am trezit la începutul lunii martie nevoiți să ne reinventăm.

Nimeni nu și-a închipuit vreodată că un virus invizibil va fi atât de agresiv, atât de „umblător” încât să ne dea viețile peste cap. Dar, oricât de multe întrebări ne-am pune, gen „de ce?”, „cât?”, „cum?”, este absolut inutil. Trebuie să ne oprim din disecatul situației, să luăm lucrurile ca atare și să ne descurcăm cu ce avem!

Planul creionat în mintea mea pentru anul 2020 cuprindea o primăvară activă, plină de ieșiri, ieșiri în natură, călătorii de scurtă durată prin țară și prin apropiere. Bebe avea să fie suficient de mare încât să îi arătăm și lui mici părți din „univers”.
Și iată-ne, martie 2020, și vestea minunată cu izolarea. Yuhuuu, ce să mai, „bucurie” de neimaginat. Probabil că și la voi cam la fel…

Cum deja ne formasem din februarie, când temperaturile au fost blande pentru o ultimă lună de iarnă, o rutină de ieșit afară, a trebuit să mă gândesc la tot felul de activități indoor.

Oricâte activități am planificat, am realizat că inactivitatea fizică pentru un copil energic este o piatră grea pentru părinți.
Entuziasmul primelor săptămâni și descoperirea lucrurilor noi au început ușor, ușor să dispară. Interesul a scăzut simțitor, atenția cu greu a mai fost captată, plictiseala s-a instalat, dorința de a relua rutina de dinainte a crescut exponențial.
Și așa am făcut activitățile mai scurte și momentan suntem ok cu asta.
Dar ce te faci când ai totuși în casă un izvor nesecat de energie? Un copil-zilla.

Perioada aceasta, Nicholas ne dă testul suprem de răbdare, înțelegere, empatie!

Niciodată nu a fost cel mai înțelegător sau cel mai cuminte copil, însă acum la ordinea zilei sunt cuvintele/expresiile „nu pot”, „vreau acum”, „mi-e frica să stau singur”, „nu pot să dorm”, „nu știu”, „desene”, „Patrula Catelușilor”, „Fulger”, „Spiderman”, „Monster Truck”.

Nu mai poate mânca singur, nu se mai poate juca singur, nu se mai poate îmbrăca singur și lista poate continua.
Înainte de Paște, am decis că trebuie să scoatem copiii afară, pe lângă bloc, pentru a respira AER și normal că ne-am confruntat cu replici ca: „Nu vreau afară, e virusul!”, „Vreau să stau în casa să mă uit la desene!”, „Ne putem întâlni cu X, Y, Z?”, „Putem merge la copii?”, „Mergem în părculeț?”, „Eu vreau la grădiniță, la copiii mei!!!”.

Chiar dacă sunt momente în care ne înțelegem perfect, acele momente când se transforma într-un copil neînțelegător, ne testează și nouă răbdarea. Dar noi încercăm, încercăm, încercăm! Încercăm să explicăm de multe ori, să înțeleagă anumite lucruri, dar nu mereu funcționează și se lasă cu tantrumuri de toată frumusețea, țipete, urlete, plânsete. Evident că ne pierdem și noi cu firea…căci, deși adulți, oricât am încerca să ne gestionăm emoțiile, supărările, frustrările, nervii, și noi suntem sortiți greșelilor!
Dar apoi se face liniște, ne cere scuze, ne cerem scuze, ne împăcăm, ne drăgălim, ne iubim, ne jucăm, râdem, glumim și iar o luăm de la capăt.

Încep să mă întreb…există „terrible two”, dar nu zice nimeni nimic de vârstă de 3 ani, de 4 ani și de personalitatea unui copil la aceste vârste? Se oprește vreodată caruselul??? Vreau să cobor! Vreau liniște! Se poate??? Mda, știu, nu se poate…când face 20 ani…sau nici atunci.
Pfoooai, și aici nici măcar nu e vorba de iubire, căci Doamne, cât de tare poate să își iubească un părinte copilul, încât orice cuvânt este de prisos, iubirea aceasta nu se poate explica, nu se poate povesti, se poate doar simți!
Dar oricat îți iubești copilul, uneori chiar acel minunat pe care îl iubești necondiționat și nemărginit îți testează limitele și îți epuizează absolut toată energia.

În cazul meu, noroc că cel mic e încă mic. Nu știu cum va fi când toată energia nesecată din casa noastră se va dubla!!! Atunci să ne ținem!
Pentru cel mic, aceste săptămâni au trecut super rapid, în izolare a învățat să stea nesusținut, să meargă de-a bușilea cu spatele, ca mai apoi să învețe să facă treaba asta mergând și înainte. Iar acum, a prins o mare viteză! Tot în perioada aceasta a început să facă cunoștință cu mâncarea solidă!
Mă minunez câte achiziții a avut de când stăm în izolare. Să nu mai menționez că spune „ta-ta”, „da-da”, „ne-ne”, „nei-nei”. Acest „nei-nei” cred că ține loc de Nicholas.
Rapiditatea sa îl ajută să fure jucăriile fratelui mai mare, dar nu orice jucării, ci în mod deosebit piese de puzzle și cărți, practic obiecte care pot fi introduse în gură, molfăite, stricate. Nu vreți să știți cum se supără Nicholas…au existat replici gen „Eu nu mai vreau niciun frățior!”, „Astea sunt jucăriile mele!”, „Tu ești prea mic pentru asta!”.

Bine că nu e mereu așa și avem suficiente momente liniștite, dar alea nu sunt așa „fun” de povestit!

Vom avea multe amintiri din izolarea asta. Vom asocia izolarea din timpul coronavirus cu achizițiile juniorului în cea mai mare măsură! Ne vom aminti că am mâncat împreună de cele mai multe ori, că am gătit împreună, că am făcut multe deserturi, că am fost acei părinți (uneori prea) permisivi în ce privește accesul la desene, la o bomboană Raffaelo, la un macarons sau la un Choco Bons.
Ne vom aminti că am avut cele mai multe activități gen do it yourself, cele mai multe picturi făcute împreună, cele mai multe acuarele consumate.
Ne vom aminti toate astea și multe altele.

Cu siguranță, izolarea aceasta își va pune amprenta în viața noastră. Vom rămâne cu deprinderi bune și cu unele mai puțin bune, cu o apropiere mai mare, cu încrederea că suntem aici unul pentru celălalt. Vom aprecia mai mult libertatea sub toate formele ei și, poate cel mai important, vom realiza permanent ce înseamnă să fii sănătos!

Sper ca această perioadă să nu lase urme negative în personalitatea copilului izolat, la o vârstă când interacțiunea cu alți copii este atât de importantă. Însă, îmi spun că, tot ei, minunații copii, au așa o capacitate extraordinară de adaptabilitate și că, la final, totul va fi bine!

Cam asta înseamnă, în mare, izolarea cu 2 copii mici. Dar revin, mai avem multe de povestit. Promit să revin cu detalii despre ritualul de somn!

Între timp, dacă aveți rețete testate cu și despre răbdarea nemărginită a unui părinte, nu vă sfiiți să le împărtășiți!!! Cu toții avem nevoie de ele!

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *