În pantofi de mamă

Iubire de frate

Nu aveam în plan să scriu despre cum e cu iubirea asta dintre frați, dar câteva evenimente recente petrecute între cei doi pici ai mei m-au pus la treabă.
Realizez că afecțiunea, respectul, iubirea între frați chiar există și la o vârstă așa de fragedă precum este vârsta pe care o au ai mei.

Credeam că sentimentele acestea se clădesc în timp ca în orice alt tip de relație. Ei bine, puritatea sentimentelor și a trăirilor unui copil se aplică și în ce privește legătura dintre doi frați la vârste extrem de mici.

Dar uite cum copiii mă fac să realizez că „sângele apă nu se face”.

Înainte de a-l naște pe David, în mintea mea se instalaseră temeri și 1001 întrebări despre cum va accepta Nicholas nou venitul în viața lui. Citisem despre cât de important este să implici copilul cel mare în activitățile de îngrijire ale celui mic. Citisem despre cât de important este să îi arăți și celui mare cât îl iubești atunci când poate riști să îți exprimi afecțiunea mai des față de cel mic. Pentru că da, bebelușii fie că sunt ai tăi sau nu, sunt efectiv, iubibili!

Cred că am reușit să nu alimentăm gelozii inutile între frați prin comportamentul nostru, însă, indiferent cum procedezi tu, ca părinte, lumea celui mare este dată peste cap. El începe să realizeze că nu mai este singur, că atenția părinților se împarte, că timpul lor se împarte, că mai e cineva acolo care strigă după ajutor.

Fizic, este imposibil pentru o mamă să se rupă în două când rămâne singură în casă cu doi sau mai mulți copii. Ei bine, asta s-a întâmplat și în cazul meu. Fizic nu puteam rămâne lângă cel mare când cel mic avea nevoie de mine pentru a fi hrănit, de exemplu. Cel mare putea foarte bine să stea lângă noi în acest timp, însă, de cele mai multe ori, refuza sau făcea gălăgie. Este un comportament absolut normal. Gălăgia e strigătul lui de ajutor, semnalizarea faptului „Hei, sunt și eu aici. De ce trebuie să mă lași singur? De ce nu ne mai jucăm?”

Uneori, situația a stat complet diferit. Conștientiza atât de tare nevoia celui mic de a fi hrănit încât îmi spunea „Mami, plânge bebe, îi e foame, du-te să îi dai să mănânce! Vrea lăptic. ”

Alteori, deși părea că înțelege, venea de 10 ori să ceară diverse, doar, doar să întrerupă, să verifice cât mai durează, să zică practic „Nu ai uitat de mine, nu?”.

Ce vreau să spun este că, treptat, cel mare a conștientizat schimbarea, a acceptat că nu mai este singur, a digerat cumva, pe înțelesul lui, faptul că mami și tati au acum mai multă iubire de oferit, cât pentru doi.
Bun, acum că e încă un copil în casă venea către noi cu întrebarea „De ce nu se joacă bebe cu mine?” sau ” Când se joacă bebe cu mine?”. Veneau explicațiile noastre cum că e prea mic, dar că o să crească curând și se vor juca împreună.

Aproape mereu cel mare și-a exprimat iubirea față de fratele lui dar cumva părea ceva automatizat.
Însă, zilele acestea efectiv m-a făcut să realizez cât de mult ține totuși la fratele lui mai mic.

Într-una din după amiezile trecute, David a fost extrem de morocănos, plângăcios și nu îl puteam liniști. Cum de obicei e foarte vesel,
Nicholas îmi spune foarte impacientat: „Mami, se întâmplă ceva cu bebe! A pățit ceva! Trebuie să îl liniștim!” Apoi, tot gândindu-se, începe: „Bebe, ia uite, uite aici ce jucării am pentru tine. Mami, mă gândesc! Mă gândesc să îi dau jucării să se oprească, să nu mai plângă!” Și a început o conversație cu David: „Gata bebe, nu mai plânge! Uite, îți place asta!? Hai, vino, urmează-mă! Uite, am un puzzle pentru tine!” Implicarea sa în liniștirea celui mic m-a lăsat fără cuvinte! Nu m-am așteptat să facă asta, în primul rând! Iar în al doilea rând, am observat cu câtă sinceritate se străduia să îl liniștească și câtă pasiune punea! Efectiv, mi s-a făcut stomacul mic de emoție, inima sălta de bucurie, iar ochii îmi zâmbeau cu lacrimi.

Seara trecută a fost un alt eveniment care m-a marcat. Cei doi erau cu bunica lor în sufragerie iar eu le pregăteam băița. Bebe, într-o continuă explorare, era nehotărât între a se așeza să stea la joacă cu fratele mai mare și a descoperi lucruri noi. Atunci, Nicholas a vrut să îl așeze în fața lui pentru a-i arăta diverse jucării. Dar, din dorința lui de a face bine, i-a sucit cumva un picior celui mic, bunica s-a speriat, și l-a atenționat pe Nicholas să aibă grijă că îl va răni. O atenționare fermă, nu țipăt! Mvai!!! S-a pornit o furtună, o revoltă în Nicholas de am rămas șocate amândouă. Un mic tantrum care se putea transforma în ceva foarte urât. I-am comunicat rapid că nu este nicio problemă, că nu s-a întâmplat nimic, că nu l-a certat nimeni. Dar era atât de supărat, atât de nervos, încât nu m-a lăsat să mă apropii de el. A mers în dormitor și mi-a spus că vrea să fie singur. Pentru mine a fost șoc, nu mi-a cerut niciodată acest lucru. I-am spus să mă strige când are nevoie de o îmbrățișare și se calmează. Nu au trecut 2 minute și mă strigă „Mami, am nevoie de îmbrățișare!”
Mă duc la el și atunci începe să îmi povestească supărat și afectat „Mami, nu am vrut să îl rănesc pe bebe! Mami, am vrut să îl așez așa (îmi arată cum)! Voiam doar să mă joc cu el. Mami, nu am vrut să îi fac nimic!
Suferea! Suferea foarte tare că a fost „acuzat” pe nedrept că a vrut să îl rănească pe bebe!

Își arată dragostea față de fratele său mai mic în multe feluri:

  • Când ne cere să facă baie împreună cu bebe.
  • Când începe să îi cânte lui David pentru a-l calma.
  • Când David îi apucă piesele de puzzle să le molfăie și doar râde și îi spune „Astea nu sunt pentru tine, nu sunt de mâncat!
  • Când la somnul de prânz îmi cere uneori insistent să stea David lângă el, nu eu.
  • Când adorm unul lângă celălalt și se cuibărește lângă David.
  • Când îi cere să îl urmeze în cortul lor să stea doar ei.
  • Când îi arată lui David modul de utilizare a diferitelor jucării.
  • Când cedează mașinile lui dragi micului explorator.

Iar David, David este și el topit iremediabil după fratele său mai mare. Oriunde ar fi, îl caută și îl urmărește fascinat cu privirea.
Orice interacțiune ar avea David cu oricine din casă, în momentul în care apare Nicholas în raza sa vizuală, atenția i se îndreaptă doar către el.
Iar dacă doar aude vocea lui Nicholas începe să se agite și să îl caute insistent din priviri.
Evident, unde e Nicholas, e și David.
Evident că unde sunt amândoi uneori sunt plânsete, dar, mai nou, sunt extrem de multe râsete, se fac unul pe celălalt să râdă. Nicholas se prostește, David se topește. Iar Nicholas este extaziat când vede că David râde datorită lui.
Au deja momentele lor de tandrețe, iar Nicholas îmi spune deseori „Mami, ce frumos e bebe!”

Cred că orice părinte moare de drag când își vede copiii formând o legătură trainică încă de mici. Nu ai cum să nu te topești…Nu ai.

Da, nu sunt doar momente roz, sunt și fulgere, sunt și trăsnete, uneori chiar și uragane. Dar printre toate astea, soarele ni se arată deseori, curcubeul se instalează și ne dă speranță. Speranța că vor fi mereu cu suflet pur, că vor fi mereu sinceri, onești, apropiați, veseli, fericiți că se au.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *