Gânduri

O dimineață perfectă

Aud un foșnet. Mi se pare… e totuși noapte, nu? Dar foșnetul nu încetează, pare o forfotă. Ochii îmi sunt grei, corpul e inert. Mă chinui să clipesc…însă nu reușesc. Sunt încă ancorată în lumea dulce a viselor.

Simt atingerea mânuțelor mici pe brațele mele, simt o furnicătură, iar mânuțele mici nu se opresc. Corpul mic înaintează prin întuneric. Simte miros de mami. Mă simte, mă adulmecă și știe că sunt acolo. Capul minuscul cu părul mătăsos îmi atinge ușor fața. Parcă vrea să spună: „Gata mami, trezirea!”

Ooo nu, dar nu poate fi dimineață, e totuși întuneric afară…nu se poate trezi acum. Gurița mică și buzele lui moi îmi caută fața, îmi caută obrazul, îmi caută pielea! Ce trezire mai wow ca asta poate avea o mamă de bebeluș? Un pupic încă din zorii zilei? Dar vai, o rafală de pupici e pe obrazul meu.

Micul șantajist știe deja cum să câștige la sentiment o bătălie. Deschid cu greu ochii care deja îmi zâmbesc și mă uit la minunăția de lângă mine.

Mâna mea leneșă caută prin pat telefonul. Ora? Cât e totuși ora??? Nu poate fi 7. Da, chiar nu e. E 5.45. Totuși, 5.45. Pupici, îmbrățișări, dragoste multă de la cel mai fain bebe din lume…dar totuși acest 5.45 nu îmi sună prea bine.

După multe încercări de a mă da jos din pat, renunță. Se foiește, se târăște și ajunge pe marginea patului. Mânuțele mici și pufoase prind bine așternutul, iar dintr-o mișcare din ce în ce mai precisă, își îndreaptă picioarele mici și rotunde spre exteriorul patului. Un scurt balans, niște mânuțe ferm lipite de cearșaf și 2 secunde mai târziu e jos. Bine că ușa dormitorului e închisă altfel l-ar fi căutat pe frate-su.

Ochiul meu semi deschis urmărește prin beznă ce poate face un pici de 1 an la ora 5!!! Străbate de vreo 2 ori camera. Caută ceva. Se uită, pipăie. Se lipește de perete între boxă și raftul plin de cărți. Mângâie cărțile sau dă trezirea vecinilor de jos trântind toate cărțile pe podea? Zici că e în căutarea cărții perfecte. De fapt știu că încearcă să tragă de orice nimerește mai întâi. Pare că a găsit ceva. Reușește să extragă una dintre cărticele. Te rog, te rog, să nu rupi pagini, te rog! Unu la mână, strici cartea și doi la mână, apoi e musai să cobor din pat și să salvez cartea.

Ba bine că nu, o trage după el și o pune pe pat în fața mea. Vine rugător spre mine cu brațele ridicate și cu sunete bebelușești specifice să îl ridic în pat. Pfff, deci până aici mi-a fost. Nu mai pot rămâne lipită de cearșaf și cearșaful de mine. Mă sprijin pe un cot și îl trag în pat. E fericit și aruncă mica cărticică de colorat pe o pernă. Mă gândesc că poate adoarme. Nu, el e prea ocupat. Se sucește, se-nvârtește, locul nu și-l mai găsește.

După câteva tumbe prin pat, mai lenevește mami dacă mai poți. Își ia poziția și țup coboară iar la explorat. Găsește scarile lui de cățărat. Urcă 2 trepte, le coboară. Pfuu, bine că nu vede să urce până sus. Urcă iar, iar coboară. Iar?..iar!!!…gata, a obosit, se sprijină de dulap. Se împotmolește când vrea să vină spre pat. Cade. Un mic plânset cât să o zbughesc rapid din pat și să îl iau. Îmi spun… cafea așa matinal eu nu beau. Așadar, în pat, la somn cu tine, copile! E doar un gând, nicidecum nu sper ca asta să se și întâmple…dar după minute bune de foială, de ridicat în picioare, de zbucium, de agățat de perne, pilotă și cearșaf, se lipește de mine, se agață ca o maimuțică, se pune în brațele mele și adoarme.

Rămân mult timp așa, nemișcată, adulmecând puiul de om, mirosindu-i parfumul, simțindu-i mânuțele pufoase, numărându-i degetele la infinit, mângâindu-i capul mic, urmărindu-i prin semi întuneric trăsăturile feței.

Cumva ațipesc și chiar adorm. Nu îmi amintesc deloc când sau cum. Pesemne, fericirea de a-l avea aici, cu și lângă mine m-a amorțit.
Prin somn, aud ușa deschizându-se ușooooor, ușooooor. Niște pași mici lipăie încet, dar sigur pe parchet avansand către pat. Vocea lui somnoroasă întreabă timid „Mami, pot să stau lângă tine?” Iubirea mea, puiul meu cel mare! Îi era dor.

Vreau să îl îmbrățișez strâns, strâns. Dar cum să fac? Brațul meu drept e amorțit și prins sub trupul mic adormit. Dar mami are două brațe…Brațul stâng devine casa lui primitoare în zorii zilei. Acum sunt completă. Îl am și pe el lângă mine, în brațele mele, lipit și el de mine, de sufletul meu, mirosind a somn și a dimineață, mirosind a copil frumos și bun, mirosind a dimineți perfecte. Amândoi sunt lipiți de mine, amândoi au nevoie de mama lor, de familiaritatea și siguranța ce le-o ofer.

Țin ochii închiși și zâmbesc. Zâmbesc a fericire, zâmbesc a recunoștință, zâmbesc pentru că suntem împreună și suntem bine. Ochii mi se umezesc ușor, dar e de bine. Suntem toți aici și e perfect. E o dimineață perfectă.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *